Duckadam şi ortacii

În 1986 locuiam împreună cu părinţii într-o mică localitate minieră din Munţii Apuseni. Finala Steaua - FC Barcelona de la Sevilla, desfăşurată pe 7 mai, nu reuşise să trezească însă comuna la viaţă. În locul unde timpul se măsura zilnic în „şuturi” sau „schimburi” iar jumătate din locuitori îşi petreceau aproximativ 8 ore pe zi în subteran, finala Stelei – şi ecourile acesteia – trecuseră ca un eveniment obişnuit, aproape banal.

Prestaţia uluitoare a portarului Duckadam reuşise să spargă însă Cortina de Fier cu ştiri despre România. Pentru câteva zile, ştirile despre performanţa românilor au prins prima linie în fluxurile agenţiilor de presă occidentale. Performanţa sportivă îmbunătăţea din nou imaginea „socialismului” est-european.

Era victoria noastră, era însă şi victoria Partidului. Evident, Partidul nu putea rata o asemenea şansă.

Pe televizorul meu alb-negru Venus mi-au parvenit primele imagini cu Steaua şi Ceauşescu. Elena, Nicolae, Steaua, Ienei, Iordănescu, Lăcă, victorie, poze, flash-uri, ce tari suntem, am învins Vestul însă Partidul a ajutat mult la obţinerea performanţei. Blitz-urile pe Duckadam. Normal, apărase patru penalty-uri consecutive şi intrase în Guiness. Bere sau record, luaţi-o cum vreţi. Eu cred că în amândouă. Urmăream „telejurnalul” cu interes, se dădeau interviuri, o jumătate de oră în plus la program, câtă fericire!

La scurt timp după finala de la Sevilla, Helmuth Duckadam a pornit într-un turneu prin ţară, pentru a se întâlni cu oamenii muncii, cred, şi pentru a le povesti marea ispravă de la Sevilla. Iniţiativa nu cred că-i aparţinea, însă asta l-a adus într-o zi de vară, pe eroul de la Sevilla, într-o mică localitate de munte, printre ortaci.

Aflasem de vizită de la „Partid”, filiala locală, care avusese grijă să promoveze evenimentul în toată comuna. „Întâlnire cu Helmuth Duckadam, EROUL finalei de la Sevilla! Azi, la clubul muncitoresc MINERUL, de la ora 16!!”. „Art-directorul” partidului caligrafiase vreo zece afişe pe care le plasase strategic, în locurile cele mai vizitate. Eu l-am văzut pe ăsta în piaţă, la cârciuma unde trăgeau ortacii după „şut”. Evident, eram în zonă pentru că tocmai îmi cumpărasem gumă (se găsea DOAR în piaţă), şi nicidecum pentru altceva. Ştiam cine e Duckadam, aşa că am alergat spre casă rapid, să caut o fotografie cu Eroul şi să obţin un autograf..Ţin minte şi acum almanahul de unde am decupat cartonul-poză cu Duckadam, în bluza lui verde, salutând tribunele. Hârtia din interior era igienică iar coperţile erau din cartoan ordinar, în „consistenţa” căruia se mai observau încă aşchiile de lemn. Pe coperta 4 erau imagini cu toţi jucătorii finalei în diferite ipostaze, precum şi cu „drumul” Stelei spre cupă, victorii cu Anderlecht, BK Vejle parcă, nu mai reţin exact. N-am stat pe gânduri, l-am ciopârţit pe Iordănescu şi am decupat cartonul cu poza lui Duckadam. 6 centimetri pe 4 jumătate. Era printată pe un carton atât de infect, încât trăiam tot timpul cu spaima că cerneala tipografică îmi va şterge eroul..şi posibilul autograf. Am ţinut-o în buzunarul cămăşii pe tot drumul de la bloc până la clubul muncitoresc. Pe care l-am parcurs într-o alergare nebună, nebună nebună.

La club, surpriză. Uşi închise, rumoare în spatele uşilor închise. „Nu se mai intră, e deja plin!”. Cerul se prăbuşea peste mine. Eroul nu apăruse încă. Oamenii partidului organizaseră întâlnirea atât de perfect încât nu se mai putea intra în sală. De fapt, se temuseră că ar fi putut rămâne locuri neocupate în sala cu o capacitate de 200 – 250 de scaune încât „invitaseră” toţi ortacii care ieşeau din şutul de dimineaţă. Căutam febril o soluţie ca să intru. Frecventam asiduu clubul muncitoresc, de câteva ori pe săptămână, pentru simplul motiv că sala în care urma să intre Duckadam era totodată cinematograful comunal.

Clădirea nu mai avea secrete pentru mine, cunoşteam toate pasajele. Pe intrarea „actorilor”, apoi pe sub scenă, protejându-mi fotografia...Praf, mizerie, cuşca sufleurului, mai e un pic..reuşesc să ies de sub scenă, pe lateral. În faţa mea, o sală plină de ortaci. Lumină puţină, lumea se pregătea de proiecţie. „Tu cine eşti mă?” sare un reprezentant al partidului la mine, imediat după ce ieşisem de sub scenă. „Sunt fiul lui Cristian Ţopescu, m-am rătăcit” (aflasem că venea unu’ care urma să modereze „întălnirea”. Îl chema Ţopescu, dar la vremea aceea cred că avea doar o fată). „Aaaa, îmi zice activistul, vezi că tac-tu e în spate, cu conducerea. Hai să te duc la el”. „Nu, lăsaţi, mai stau un pic aici în sală”. „Bine mă, cum vrei”. Am scăpat de el. Uff! Se sting luminile şi începe proiecţia. Avem şi film azi! Montajul comunist, Ceauşescu în prim plan, în planul doi echipa Steaua, Duckadam, drumul spre glorie, finala...

În sală, ortacii priveau fermecaţi ecranul. Mulţi dintre ei vedeau pentru prima oară imagini în mişcare pe o pânză. Eu, ascuns după o draperie de catifea, întins pe jos. Un miros greu de descris îmi invada nările. Chiar dacă făcuseră baie, erau totuşi mineri. Obosiţi după schimbul 1...Am ignorat mirosul şi m-am lăsat prins de imagini şi comentariu. „Helmuth Duckadam! Bravo Duckadam! Am Luat Cupaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”. Mi-au rămas în memorie strigătele astea. Filmul se termină. Începe agitaţia pe scenă. Băieţii de la partid aduc o masă lungă, la care se ţin de obicei şedinţele filialei locale. Faţa de masă, evident, roşie ca steagul URSS. Rumoare în sală...tovaaaaaaaarăşi! Intră Helmuuuut Duckadaaaam! Tovarăşi! Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Şi intră! Duckadam, Cristian Ţopescu, şi în rest partidul. Filiala locală, adică. Încep discuţiile, doar la masă. Ortacii stau şi privesc masa la care Duckadam povesteşte cum a apărat penaltyurile. Citesc pe faţa lui că e sătul de povestea asta. Vrea să termine, însă activiştii de la masă încă îl întreabă. Cum a fost, ce ai simţit. Cristian Ţopescu, fan Petrolul Ploieşti, suferă. Suferă că Petrolul nu mai e în Divizia A. Şi speră ca într-o bună zi, Petrolul să revină. Sau să intre în A. Nu mai ţin minte. Ochii mei erau pe Helmuth.

Întâlnirea e aproape de final...Mi-e şi frică să ies de după perdea să cer un autograf.
Scările până la masa de pe scena mi se par înalte cât un munte. Prea greu de urcat, prea greu de escaladat. Ortacii privesc în continuare masa unde stă Eroul. Ochesc un activist. Ies de după cortină şi îi spun: „Sunt nepotul lui Ioan, directorul minei. Mi-a zis unchiu’ să vă dau poza asta să i-o daţi lui Duckadam să o semneze!” Activistul, speriat, se conformează. Evident, nu mă cunoaşte dar nici nu vrea să rişte. Ţopescu vorbeşte în continuare. Activistul urcă pe scenă, se apropie de Duckadam, îi şopteşte ceva. Îl văd pe Duckadam că zâmbeşte, ia cartonul-fotografie şi îl semnează. Victorieeeeeeeeeeeeeeeee! Bravooooooooooooooooo Duckadaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaam! Eşti eroul meu!

Am fost singurul care a obţinut un autograf în ziua aceea. Îmi place să cred asta, deşi nu e adevărat. Pierdut în grămada de ortaci care ieşeau de la clubul muncitoresc, o singură întrebare mi-a rămas întipărită adânc în minte până azi. Un ortac ce abia se trezise din somn – dormise pe tot parcursul filmului şi întâlnirii – îşi întreabă colegul de şut:

„Auzi bă, ăsta o fost portar?”